Mă apucă așa o tristețe când mă uit la viața politică, de îmi vine să fac oricum ce fac de obicei. Să scriu. Ca formă de activism.
Pentru că lucrurile stau mai strâmb ca turnul din Pisa. Găștile de baroni și baroneți, serviciile interne și externe nu vor altceva decât să ne stoarcă până la ultimul strop de sudoare și ultima picătură de sânge. Cu aroganța unor stăpâni de sclavi.
Și asta pentru că noi îi lăsăm să facă asta. Stăm creștinește ca mielul la tăiere, ca să-și facă toate poftele neostoite și imorale cu noi. Și stăm și răbdăm luând și ultima gură din paharul ce ne este servit.
Merge Iohannis ca cel mai mare patron de partid la Congresul PNL-uli? Merge! El, garantul drepturilor și libertăților noastre, ia în data de 25 septembrie calea congresului și se duce să-l proptească pe Cîțu în fruntea partidului. Pare să zică faptul că ăsta e viitorul nostru politic. O guvernare minoritară cu largul ajutor din partea #ciumarosie. Adică un fel de USL 2.
Posibil să fie ultimul cântec al lebedei, ultima forțare de acumulare sălbatică de capital la marea combinație.
După noi, potopul. Și facturile mari la utilități. Și scumpiri în lanț. Și îmbolnăviri.
Ei nu înțeleg că românul trăiește în veac, și nu e obișnuit să fure la secundă cum fac ăștia din frunte.
Pentru că românul e blajin și îngăduitor. Nu tolerant. Pentru că toleranța presupune să înghiți mizeriile altuia, strângând din dinți de indignare. Îngăduința poartă în ea un soi de noblețe, a integrării mizeriilor celuilalt. Un fel de „ cu voia lui Dumnezeu, trecem și peste asta”.
Și aici intervine o chestie fantastică. Mă tot gândesc cum ar fi fost dacă Isus era român. Țăran român. Aflat în preajma morții, Isus se retrage pentru a se reculege. Conform Evangheliei după Matei 26:39, el aseamănă pedeapsa și patimile ce vor urma cu un un pahar. Pe care nu și-ar dori să-l bea. Și atunci spune „ Dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti şi Părinte, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar ca să nu-l beau, facă-se voia Ta”. Dacă ar fi fost român, această rugăminte ar fi lipsit din Biblie. Pentru că „ ce ți-e dat, ți-e scris în frunte”. S-ar fi dus ca mielul la tăiere doar cu o umbră de regret, dar nu ar fi încercat nici o secundă să se îndoiască. Pentru că încrederea în Dumnezeu este până la paroxism, de ajunge să se identifice cu el.
Ori asta este o caracteristică a românilor mai profundă decât însăși creștinismul. El înghite, nu scuipă. Nu se ferește, nu se lamentează. Are o așa de mare încredere în Dumnezeu, încât acesta umblă viu pe stradă de mână cu Sf. Petru exact ca în poveștile lui Creangă.
Esența esențelor. Plecăm în nemurire fără regrete, uitându-ne la Iohannis și la Cîțu ca la niște pitici caraghioși care n-au pătruns esența, și care înoată într-o băltoaca mocirloasă. Și asta e rău pentru ei. Și pentru misiunea lor în viață.
Noi, românii, putem pierde tot. E în ADN-ul nostru fatalist. Nu ar fi nici prima, și probabil nici ultima oară. Dar pe noi nu ne lasă Dumnezeu să ne pierdem noi de noi înșine.
Și nu multe popoare se pot lăuda cu asta. Fie suntem în urma lumii, fie mult în fața ei. Aici nu m-am lămurit pe deplin.
Așadar, du-te Iohannis să-l pui pe Cîțu în fruntea partidului, că frâiele guvernării i le-ai dat demult. Și împreună să vă îndepliniți misiunea de osândire a poporului român.
Noi nu scuipăm, înghițim. Cu emfază!
Dan VÂJU
#InformatiaBrasovului
informatiabrasovului.ro